Exerciţii de speranţă într-un anotimp de plumb
Anii grei încep şi se termina cu exerciţii de speranţă. Între
prima şi a 365-a zi speranţa se modelează continuu în curajul
simplu de a trece prin întâmplări repetabile, împletite în
scurgerea timpului într-o monotonie care netezeşte neliniştile şi
face bucuriile molcome.
Instinctul de conservare, oţelit de vitregii, veghează ca un
gardian neabătut, astfel că speranţa nu este lăsată să se
impiedice, ofteze, sleiască sau obosească. Dacă guvernele ar putea
să propage această sinergie prin lege expresă am fi parte a unei
naţiuni fericite, când în fapt suntem doar o mare de neliniştiţi,
căutând limanul unei seninătăţi terapeutice. Sau o comunitate
aparentă de singuratici, care uneori îşi împărtăşesc experienţele
supravieţuirii într-un prelungit anotimp de plumb.
publicitate
Ducem povara acestui anotimp, pedepsind cu nepăsare topită în
dispreţ pe cei cărora le-am dat puterea, dar incapabili dacă nu în
administrarea speranţei, măcar a iluziei. Contează mai puţin cum se
numesc. Au o ciudată atrofiere a sensibilităţii, o mare credinţă a
propriei intangibilităţi şi sunt atât de puţin temători de
scadenţe. Ar putea fi forme ale unui soi de curaj, dar nu poţi
suspecta de asemenea dârzenie pe unii care conduc nu prin asumarea
răspunderii, ci prin transfer de responsabilitate.
Însă, uneori, dispreţul pasiv a clocotit. Şi-a găsit exponenţi
şi debuşee neaşteptate. Ceea ce a reuşit să înfioreze curgerea
anevoioasă a anului a fost nu proporţia revoltei, ci ascuţirea sa.
Aparent, vibraţia a ricoşat din timpanele puternicilor şi s-a
pierdut în aşteptare. Dar ignorarea sa şi a probabilităţii de
acutizare este cel puţin lipsă de isteţime.
Între episoadele de clocot s-au petrecut bizarerii. Întâmplări
din tărâmul bunului plac, cu voturi înmulţite miraculos, confiscări
de microfoane, neputinţe zgomotoase şi cu repetiţie, demonstraţii
de forţă şi de lipsă de minte, autism instituţional, revărsări
sterile, o mare foşgăială pestriţă, fără cap şi coadă.
Refugiul în tăcere şi rezistenţă versus zbenguiala
infailibilităţii.
În anotimpul de plumb sărim dintr-un deceniu într-altul. Timpul
este tămăduitor şi un fortifiant al răbdării şi strădaniilor
individuale de a lăsa în urmă feluritele crize, reducându-le la
amintiri asupra cărora mai cugetăm când uneori ne este greu: “Nu
poate fi mai rău ca atunci”. Şi a tenacităţilor, asemenea
individuale, de a face din speranţă şi curaj locuri comune.
Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
Loading ...
