test
(No Ratings Yet)
Loading ...
Harta „revoluţiilor” arabe: cui i se pregăteşte următorul „Game over”
Bahrein – protestatarii cer abdicarea
regelui Hamad
Mişcările de stradă au început în Bahrein pe 13 februarie, în
capitala Manama, şi s-au extins rapid în tot regatul. Ţară cu o
majoritate musulmană şiită şi cu o elită conducătoare sunnită,
Bahrein e teatrul confruntărilor dintre forţele de securitate şi
susţinătorii regimului, pe de o parte, şi o revoltă populară care
câştigă pe zi ce trece tot mai mulţi susţinători, pe de altă
parte.
publicitate
După ce vineri seară protestatarii fuseseră obligaţi sub
ameninţarea armelor să părăsească Piaţa Perlei din Manama -
(Bahrein e cel mai important centru de comercializare a perlelor în
zona Golfului), sâmbătă seară au reuşit să o ocupe din nou,
instalându-şi corturile acolo. Oamenii strigau duminică “Afară,
Hamad!”, în timp ce regele Hamad aştepta o întrunire de conciliere
cu liderii Opoziţiei. Îngrijorarea Statelor Unite în legătură cu
escaladarea evenimentelor din Bahrein vine în primul rând din
faptul că regatul îi e partener strategic, găzduind cartierul
general al celebrei Flote a V-a americane.
Yemen – Zilele
Furiei
Zeci de mii de oameni au ieşit pe străzile din Sanaa, capitala
Yemenului, începând din 3 februarie, Ziua Furiei – după cum au
numit-o. Ei au cerut şi cer demisia lui Ali Abdullah Saleh, de 32
de ani preşedinte (din 1978 al Yemenului de Nord, apoi, din 1990,
al celor două Yemenuri unite). Acesta apucase să-şi ia măsurile de
prevedere, anunţând că nici el, nici fiul său nu vor candida la
alegerile din 2013. În Piaţa Tahrir din Sanaa, dar şi în oraşele
din sudul ţării, manifestanţii au scandat “Poporul vrea schimbare
de regim!”, “Nu corupţiei! Nu dicta-turii!”, declarând că nu sunt
deloc dispuşi să aştepte până în 2013.
Cu toate că şi regimul Saleh şi-a scos con-tramanifestanţii în
stradă, protes-tele au continuat, sâmbătă semnalându-se în Capitală
schimburi de focuri între grupările contra şi pro-Saleh. Tot
sâmbătă, la Aden, sute de protestatari paşnici au strigat: “Nu
opresiunii! Nu corupţiei!”. Îngrijorarea în legătură cu
evenimentele din Yemen vine din faptul că există pericolul ca şefii
for-maţiunilor tribale – care fac legea în re-publică – să se
deplaseze împreună cu oamenii lor în Sanaa, situaţie în care o baie
de sânge e aproape inevitabilă.
CLICK PE HARTĂ
Libia – Gaddafi seceră manifestanţii cu
gloanţe de război
Protestele au contaminat Libia la două-trei zile de la debarcarea
pre-şedintelui egiptean şi se desfăşoară mai ales în oraşul
Benghazi. Bilanţul victimelor a ajuns la 200 de morţi. Republica
populară socialistă islamică, fără Constituţie şi fără Parlament,
condusă autocratic de colonelul Mu-ammar Gaddafi şi Comitetele sale
Re-voluţionare, Libia a folosit împotriva manifestanţilor care cer
plecarea Co-mandantului Suprem toate instrumentele din arsenalul
diversiunii: contramanifestaţii ale susţinătorilor Puterii, apeluri
la stabilitate contra rebelilor vânduţi imperialismului şi
pu-ternicele forţe de ordine care au făcut deja 200 de morţi.
Gaddafi pare a deţine încă toate pârghiile represiunii ca să
încerce li-mitarea revoltelor. Lipsa partidelor politice face ca
opozanţii lui Gaddafi, cărora, duminică, li s-au alăturat şi
fruntaşi ai comunităţii musulmane, să fie slab organizaţi şi la
cheremul brigăzilor de represiune ale dictatorului, cărora li s-au
alăturat o serie de mercenari din Africa subsahariană. Presa
aservită puterii caracterizează mişcările de stradă ca un atentat
la si-guranţa şi bunăstarea cetăţenilor, iar presa străină este
ţinută la graniţe.
Maroc – mişcări pentru
schimbare
În Maroc, încă din 3 februarie, re-gimul (monarhie constituţională)
a masat trupe atât în capitala Rabat, cât şi în principalele oraşe:
Casablanca, Tanger, Marrakech, Fes, pregătită să facă faţă
protestelor care se anunţau. Prinţul Mulay Hicham, vărul regelui
Mohamed al VI, declarase îngrijorat presei spaniole: “Dacă toate
regimurile autoritare vor fi afectate de valul de proteste, cu
siguranţă Marocul nu va fi o excepţie”.
Guvernul de la Rabat s-a grăbit să promită că preţurile la
produsele de bază vor fi îngheţate, dar mitinguri izolate, cu o
participare încă redusă dar înconjurate de forţe poliţieneşti
importante începuseră deja. Marocul se află în pragul unei explozii
sociale. Cu o populaţie săracă şi prost plătită – mână de lucru
ieftină pentru multinaţionalele europene – dar cu o dinastie
domnitoare (Alaui) şi o eli-tă bogată, Marocul a fost cuprins în
câteva zile de febra revoltei. Regimul a adoptat soluţia Mubarak a
contra de-monstraţiilor, care n-a făcut decât să-i radicalizeze pe
protestatari.
Tinerii din stradă au organizat “Mişcarea 20 februarie pentru
schimbare”, care cere restrângerea puterilor constituţionale ale
regelui, demiterea Guvernului, dizolvarea Parlamentului şi
reformarea Justiţiei. Mişcarea e sprijinită de opoziţia islamistă
(marocanii sunt în majoritate sunniţi) şi militanţii de stânga.
Sâmbătă, la Tan-ger, sute de oameni au atacat o secţie de poliţie,
înregistrându-se confruntări dure între manifestanşi şi forţele de
ordine, dar fără victime.
Tunisia – “Revoluţia
Iasomiei”
Prima “piesă de domino” care a căzut în urma unor ample mişcări
de protest a fost preşedintele tunisian Zine El Abidine Ben Ali, a
cărui demi-sie era cerută încă din decembrie 2010. Scânteia
protestelor a fost autoincendierea lui Mohamed Bouazizi, un
licenţiat care, la 26 de ani, îşi câştiga existenţa ca vânzător de
fructe, într-o ţară unde şomajul se situează în jur de 15%.
Scumpirile la alimente, corupţia, restrângerea libertăţii de
exprimare şi condiţiile proaste de trai au creat o situaţie
explozivă în Tunisia, ţară con-siderată cel mai competitiv stat
african într-un raport din 2009 al Forumului Economic Mondial. Pe
acest fundal, mii de tineri asemenea lui Bouazizi s-au mobilizat,
cu precădere prin Facebook şi Twitter, şi au ieşit pe străzile
principalelor oraşe, în ceea ce s-a numit “Revoluţia Iasomiei”.
După 28 de zile de proteste, la care s-au alăturat sindicatele,
dar împotriva cărora armata a refuzat să acţioneze, Ben Ali a cedat
puterea. La 14 ianuarie, cel ce a condus Tunisia vreme de 23 de ani
a fugit în Arabia Saudită.
În locul său, premierul Mohamed Ghannouchi a rămas în fruntea
unui guvern de tranziţie, în care a cooptat figuri ale opoziţiei şi
a promis alegeri libere peste şase luni.
Algeria – de 19 ani în “stare de
urgenţă”
Cel puţin opt oameni au murit, iar peste 420 au fost răniţi în
protestele care au loc în Algeria, de la 28 decembrie 2010. Spre
deosebire de Egipt şi Tunisia, manifestaţiile nu au avut aceeaşi
continuitate, ci au fost mai mult “răbufniri”, însă au erupt mai
violent şi în mai multe oraşe decât anii trecuţi. Din 1992, de când
ţara este în “stare de urgenţă”, din cauza luptelor Guvernului cu
insurgenţii islamişti, au mai existat proteste de stradă, dar ele
par să se apropie de intensitatea unei “revoluţii” în 2011.
Şomajul, creşterile de preţuri la alimentele de bază (reduse
între timp de Guvern), lipsa locuinţelor şi corupţia sunt
principalele motive pentru care tinerii se revoltă, în timp ce
partidele, sindicatele şi ONG-urile organizează mitinguri aproape
săptămânale în faţa clădirilor guvernamentale. Protestele au fost
însoţite de un val de autoincendieri, ale unor tineri disperaţi
care vor mai multe oportunităţi economice, dar şi încetarea
aşa-numitei “hogra” (opresiunii).
În ciuda unor mobilizări pe Facebook şi Twitter (siteuri blocate
de Guvern în unele părţi ale ţării), nicio formaţiune de opoziţie
nu a reuşit să capete recunoaştere drept “lider” al protestelor.
Guvernul a evitat acţiunile represive şi a promis ridicarea “stării
de urgenţă”.
Egipt – apusul “faraonului”
Mubarak
Cele trei decenii în care preşe-dintele Hosni Mubarak a condus
Egiptul, cel mai populat stat arab (79 milioane de locuitori), s-au
încheiat, la 11 februarie 2011, după 18 zile de proteste. Marşurile
a sute de mii de demonstranţi, ocuparea Pieţei Tahrir din Cairo,
actele de nesupunere civică, luptele de stradă şi grevele au avut
un singur obiectiv – plecarea lui Mubarak de la putere.
Acesta avea să se îndeplinească după ce 365 de oameni au murit
în urma acţiunilor de reprimare ale poliţiei şi în înfruntările cu
“susţinători” de-ai lui Mubarak, care i-au atacat pe opozanţi cu
pietre şi bâte, ba chiar şi cu lovituri de bici trase de pe cai şi
cămile. În trei discursuri televizate de-a lungul protestelor,
Mubarak a evitat cuvântul “demisie”, dar a promis o tranziţie
paşnică şi că nu va căuta un alt mandat.
Mulţimile ieşite pe străzi în marile oraşe au continuat
protestele până ce dorinţa li s-a îndeplinit, iar Mubarak a părăsit
puterea, care nu a rămas vicepreşedintelui Omar Suleiman, ci
Consiliului Suprem Militar. Sub conducerea armatei, vor fi
înaintate propuneri de reformare a Constituţiei, care trebuie
aprobate prin referendum în două luni. Peste alte patru luni vor fi
organizate alegeri parlamentare şi prezidenţiale.
ROMÂNII DIN
LIBIA “Fără veşti negative”
În ciuda reprimării violente a protestelor antiguvernamentale din
această ţară, soldate cu 200 morţi de marţi încoace, “nu sunt veşti
negative despre situaţia românilor” aflaţi pe teritoriul Libiei, a
declarat pentru gândul consulul României la Tripoli, Laurenţiu
Cristea. Diplomatul român a spus că Ambasada “ţine legătura” cu
românii aflaţi în baza sa de date, însă niciunul nu ceruse
asistenţă, până duminică. În Libia lucrează peste 500 de români, în
domeniul petrolier şi în construcţii. Româncele căsătorite cu
cetăţeni libieni şi care păstrează legătura cu Ambasada sunt în jur
de 30-40.
Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
