OSCAR 2011. Cum a trăit Dan C. Mihăilescu drama regelui bâlbâit din „The King’s Speech”: “Nu ştiţi ce groază te apucă atunci când nu-i poţi spune fetei iubite decât: Te iu…Te iu…iu”

“Nu vă
închipuiţi ce înseamnă să gândeşti repede, să ai un temperament
sangvin, să ştii multe în plus, faţă de cele cerute la şcoală – şi
să nu-ţi poţi acomoda discursul cu fluxul mental”, povesteşte
pentru gândul criticul literar, pe care, la vremea
adolescenţei, bâlbâiala l-a făcut să-şi “blesteme ceasul”. Nu
pentru că ar fi avut, precum regele George al VI-lea (interpretat
de Colin Firth), de impresionat cu un discurs bine lucrat milioane
de ascultători, ci pentru că nu a putut rosti un cuvânt în faţa
fetei pe care o iubea.
“Nu ştiţi ce groază cumplită te
apucă atunci când, adolescent acneic, emotiv şi timorat de
bâlbâială fiind, nu-i poţi spune fetei pe care o iubeşti decât :
“te iu…te iu… iu…”. Când mi s-a întâmplat asta, pe-o bancă
din Parcul Carol, am luat-o la fugă cu ochii înotând în lacrimi.
Astea-s chestii care te pot ucide sufleteşte. Niciodată nu m-am
urât şi nu mi-am blestemat ceasul ca-n ziua aceea”.

publicitate

Citeşte şi
OSCAR 2011. LISTA CÂŞTIGĂTORILOR, LIVE PE GÂNDUL ÎN ACEASTĂ
NOAPTE

Apostrofat din cauza bâlbâielii în
facultate, ca la grădiniţă

Deşi, la
drept vorbind, spune că nu şi-a depăşit niciodată problema de-a
binelea, iar “spaima şi ruşinea zac pe viaţă, acolo, jos, în
pivniţa fiinţei”, Dan C. Mihăilescu s-a luptat constant cu
complexele de inferioritate. “Obez fiind în copilărie, n-am
acceptat să fiu doar spectator la miuţele de pe maidan, ci m-am
înfipt mereu în echipe, fie doar ca portar sau, cel mult, fundaş.
(Asta, deşi eram dorit mereu ca…arbitru). La şcoală,
din cât mă bâlbâiam mai rău, dintr-atâta mă ambiţionasem să devin
povestitorul clasei, într-a-ntâia şi-a doua. Citeam de pe la patru
ani, ştiam o grămadă de basme şi muream de plăcere când le vărsam
colegilor. Iar dacă în liceu am dat în mania scrisului, paralel cu
cea a tăcerii, la facultate, în schimb, în ciuda bâlbâielii de tot
hazul, vorbeam în şedinţe şi la cenacluri de parcă eram
Păunescu!”. În facultate, criticul literar îşi aminteşte că a
fost apostrofat, din cauza bâlbâielii, exact ca la grădiniţă.
“Alexandru Piru, după ce
ne-am contrat într-o şedinţă, a oftat în plen: «Au ajuns toţi
gângavii să ne dea lecţii?»”

Nu îi place să se uite la
înregistrarea emisiunilor sale

La 47 de
ani, Dan C. Mihăilescu avea să ajungă pe ecran, la Pro TV, şi să
devină cunoscut de o ţară întreagă drept “Omul care aduce cartea”.
“Aici mi-am ucis cu frenezie toate fricile. Sigur, nu din prima, ci
după vreun an de apariţii. Pur şi simplu încrederea lui Adrian
Sârbu, care a mizat pe mine necondiţionat, apoi enormul sprijin al
echipei (am avut şi am parte de oameni extraordinari : eu, fără
participarea sufletească a celor din jur, nu pot absolut nimic !)
m-au făcut să accept, în cele din urmă, că “nu-i dracu-aşa de
negru!”", spune Dan C. Mihăilescu. Însă nici chiar acum nu îi place
deloc să se uite la emisiunile pe care le înregistrează. “Când înregistrez, toate sunt plăcute în jurul meu şi totul mi se
pare convenabil. Dar când mă aud, mă înnebuneşte suita
bâlbelor. Şi din cât mi se spune că astea nu contează, de vreme
ce mesajul ajunge la cititor, totuşi dintr-atâta sunt mai copleşit
de ruşine şi furie. Noroc cu sfânta inconştienţă: mă alin cu gândul
că alţii ştiu mai bine decât mine ce şi cum”, continuă omul de
cultură.

“Ceauşescu se bâlbâia, dar «era
de-al nostru», din popor”

Deşi nu a
văzut filmul lui Tom Hooper, Dan C. Mihăilescu a
citit, nu demult şi “cu empatie”, episodul George
VI din convorbirile Reginei Ana a României cu Doina Uricariu,
cuprinse în cartea acesteia “Maxilarul inferior”. “Acolo, Regina
îşi aminteşte cu sinceră admiraţie de efortul teribil de voinţă al
regelui britanic de a-şi rosti discursul în faţa microfoanelor BBC.
Aşa ceva se poate petrece numai când cel în cauză e realmente
însufleţit de cultul slujirii. Când are adânc
înrădăcinată în minte şi în suflet conştiinţa rolului său pentru
comunitate. Nu poţi trece peste o piedică lăuntrică personală decât
în numele unui ideal colectiv”, crede criticul literar. Dan C.
Mihăilescu a observat un paradox al societăţii româneşti, guvernată
timp de un sfert de veac de Ceauşescu, care numai la capitolul
dicţie nu excela. “Ce s-a acceptat cu mucalită
resemnare (şi cu un amestec paradoxal de ironie, compasiune şi
chiar tandreţe) în cazul lui avea să fie înfierat cu “sfântă mânie
proletară” în cazul regelui Mihai (n.r. – ironizat, în anii ’90 din
cauza felului în care vorbea). Şi asta din ranchiuna pură a
sufletului de slugă. Ceauşescu se bâlbâia, dar «era de-al nostru»,
din popor. Regele, în schimb, «să se ducă de unde-a venit!»“,
spune el.

De ce nu e cultura sărăcie şi pagubă

Dan C.
Mihăilescu mai arată, cu umor, că în ultimii 50 de ani, doi oameni
cu acest defect de vorbire au apărut pe ecranele televizoarelor din
România – el şi Nicolae Ceauşescu: “În urmă cu câteva săptămâni am
fost invitat la liceul “Jean Monnet” să vorbesc despre cărţi. Mare
mi-a fost mirarea că am avut parte de aplauze la scenă deschisă
tocmai când le-am spus elevilor că, iată, cultura nu înseamnă
neapărat sărăcie şi pagubă, de vreme ce un bâlbâit ca mine a ajuns
să iasă pe ecran de vreo trei mii de ori în zece ani. În plus,
numai doi tipi de acest gen au apărut în ultima
jumătate de secol pe televizoarele româneşti : Ceauşescu şi cu
mine. Ei bine, în momentul acela s-au declanşat aplauzele”,
povesteşte “Omul care aduce cartea”.

“Nu ştiţi ce groază cumplită te apucă atunci
când, adolescent acneic, emotiv şi timorat de bâlbâială fiind, nu-i
poţi spune fetei pe care o iubeşti decât : “te iu…te iu…
iu…”. Când mi s-a întâmplat asta, pe-o bancă din Parcul Carol, am
luat-o la fugă cu ochii înotând în lacrimi. Astea-s chestii care te
pot ucide sufleteşte”, Dan C. Mihăilescu, critic
literar

Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info

Niciun comentariu »

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL

Lasă un comentariu