Ce-i spun regizorului Florin Şerban, câştigător al Ursului de Argint, oamenii pe stradă: „Vă cunosc de undeva… Aveţi cumva legătură cu domeniul veterinar?”
După premiile primite la Berlinală, anul trecut, pe Florin
Şerban l-au recunoscut, un timp, oamenii pe stradă. Apoi trecătorii
n-au mai venit să-i spună că îl ştiu de undeva. A apărut după aceea
într-o reclamă şi chiar mai mulţi au început să aibă impresia că îl
cunosc. Acum reclama nu mai este difuzată, iar săptămâna trecută,
pe când se afla la Registrul Comerţului, o doamnă a venit la el şi
i-a spus: “Vă cunosc de undeva… Aveţi cumva legătură cu domeniul
veterinar?”, a povestit, pentru gândul, regizorul.
“La început, te recunoaşte lumea, după care parcă te ştie de
undeva, dar nu ştie de unde să te ia, după care nu te mai
recunoaşte.
Nu e tocmai rău, mie îmi place, în momentul în care
sunt în metrou sau în autobuz, să stau foarte liniştit”, spune
Florin Şerban.
“Nu aş fi putut să stau în altă ţară decât
România”
publicitate
Pe măsură ce tehnologia este mai avansată, pe măsură ce
comunicaţiile sunt mai accesibile, “noi devenim din ce în ce mai
inaccesibili”, crede regizorul, a cărui pasiune este să încerce să
ghicească povestea din spatele chipurilor pe care le vede în
mijloacele de transport în comun. “De aceea, eu nu aş fi putut
niciodată să stau în altă ţară decât în România. Pentru că aici,
cel puţin, trăiesc cu iluzia că recunosc povestea din spatele
chipurilor. Niciodată n-aş fi avut pretenţia asta în America, cred
că nu întâmplător 70% din actorii valoroşi ai planetei sunt
americani. Vezi tu, ei sunt educaţi într-un anumit spirit, în care
dacă nu sunteţi foarte, foarte apropiaţi, ceea ce îţi oferă este
imaginea unui om căruia lucrurile îi merg bine, plin de optimism,
un om pe care te poţi baza. Sunt învăţaţi să ofere imaginea asta:
un om în toată puterea cuvântului, care vorbeşte tare,
gesticulează, râde şi se bucură de viaţă, indiferent ce se află
dincolo de ea. Noi nu suntem învăţaţi să facem asta şi este o mare
frumuseţe aici.
La noi, cumva, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, îl vezi pe om necăjit
şi abătut şi nu se străduieşte să pară altfel. Şi nu dă doi bani
dacă tu îl socoteşti necăjit şi abătut. «Da, dom’ne, aşa sunt!»”,
spune regizorul care a studiat la Universitatea Columbia din New
York.
Cum îi împiedica
regizorul pe studenţii americani să se îmbete
Pentru că bursa cu care a ajuns acolo, în 2003, nu-i acoperea şi
cheltuielile de întreţinere, Florin Şerban a fost nevoit să accepte
diferite slujbe pentru a-şi putea termina studiile. S-a angajat
prima dată la o firmă de mutări. “Fizicul nu mă recomanda pentru
mutat şifonier. Există cei zdraveni şi voinici care mută mobila,
dar până să facă ei asta, există unii mai mititei, care o
împachetează să nu se zgârie. Eu asta făceam”, îşi aminteşte Florin
Şerban. A lucrat apoi ca piccolo, a avansat la funcţia de chelner,
a fost poştaş în campus şi a plimbat câini. Şi la această ultimă
slujbă exista însă o ierarhie. “Erau handlerii, cei care, dacă ai
un câine de expoziţie, ţi-l plimbă în arenă, iar atunci când îl
plimbă pe stradă sau în parc, o fac la fel ca atunci când sunt în
arenă. Ce făceam eu era să iau căţeii şi să-i plimb în parc, dar şi
aici era o chestiune de experienţă. Cei experimentaţi plimbau şase
câini, eu doar trei”, a fost nevoit să îşi recunoască limitele
cineastul.
Cea mai interesantă slujbă pe care a avut-o a fost în campusul
facultăţii, unde trebuia să aibă grijă ca studenţii care luau parte
la petreceri să nu se îmbete la petrecerile organizate şi
sponsorizate de universitate unde se bea vin şi bere la 0,33. “Dacă
petrecerea dura trei ore, aveau voie să-şi ia trei beri, o bere pe
oră. Trebuia să te asiguri că nu intră cu o geantă de whisky sau
votcă, dar puţini săreau calul. Am supravegheat petrecerile
organizate de frăţiile de fotbal american, unde toţi erau cu cinci
capete mai înalţi şi de două ori mai bine făcuţi. Şi la un băiat de
felul ăla te duceai, îl verificai şi, dacă ţi se părea că e pilit,
îi ziceai: «Îmi pare rău, trebui să-ţi iau berea» şi el îţi dădea
berea. Aici probabil aş fi fost mort de mult”, spune Florin
Şerban.
Această slujbă i-a dat ocazia să ajungă într-o lume care altfel
i-ar fi fost inaccesibilă, cea a frăţiilor în care intrau doar
copii de oameni foarte bogaţi care plăteau o contribuţie lunară
enormă. “În cercurile astea nu poţi să intri şi e minunat să intri
în ele ca observator. Era o frăţie a americanilor italieni, extrem
de preţioasă, toate petrecerile lor erau petreceri în smoking, în
rochii de seară şi era fantastic să-i vezi pe copiii ăştia
împrumutând rolurile părinţilor, ei erau nişte puşti încercând să
imite un bal din înalta societate”, povesteşte regizorul. Cum la
Columbia era un loc bun de filmare, graţie clădirilor de secol 18
şi 19, Florin Şerban a avut la un momentat dat un job în care
trebuia să ţină legătura între administraţia campusului şi echipele
de filmare, o mare şansă de a vedea 300-400 de oameni lucrând la un
lungmetraj.
A adus peste 55.000 de
spectatori în cinematografe
El crede că diferitele slujbe pe care le-a avut i-au folosit în
munca de regizor. “La noi termini Regia la ATF şi aştepţi să dai
lovitura cu un film de scurtmetraj sau cu unul de lungmetraj. Orice
slujbă mai mică decât cea de regizor este considerată o jignire”, a
văzut Florin Şerban, adăugând că este foarte important să ştii să-i
preţuieşti pe cei care fac parte din echipa ta de filmare. “Nu cred
că cineva care coboară dintr-un turn de fildeş, fără să-şi
murdărească mâinile, reuşeşte să preţuiască la adevărata valoare
munca unui băiat care se urcă pe schelă să-ţi agaţe lumina. Şi dacă
nu o apreciezi aşa cum trebuie, lucrul ăsta se simte şi, fie că
vrea, fie că nu vrea, ceva din sufletul lui se îndoaie când trebuie
să facă ceva pentru tine”, ştie el.
După succesul obţinut cu filmul “Eu când vreau să fluier,
fluier”, unde a lucrat cu debutanţi şi mari actori de film, cu
deţinuţi şi cu actori de teatru consacraţi, Florin Şerban şi-a
deschis o şcoală de actorie, unde se poate înscrie oricine. Cel
puţin la primul modul, cel de-al doilea fiind dedicat celor care
vor şi pot să-şi facă din actorie o meserie. “Şcoala de actorie
este principalul meu proiect. Nu e doar un loc în care vin în
fiecare zi şi vorbesc două ore. Lucrurile sunt diferite de la o
şedinţă la alta, de la o grupă la alta. Ce a mers în seria a doua
nu o să meargă pentru următoarea. Pentru fiecare serie eu mă
pregătesc altfel, în plus, scriu scene pentru fiecare cursant în
parte”, spune Florin Şerban, care a renunţat la proiectul filmului
“El Rumano” şi scrie acum un nou scenariu. Pelicula lui de debut,
“Eu când vreau să fluier, fluier”, a obţinut un număr-record de
nominalizări la Premiile Gopo din acest an – 13. Premiul publicului
l-a câştigat deja, acesta fiind acordat filmului românesc care a
adus cei mai mulţi spectatori la cinema – 55.858.
Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
Loading ...
