A doua moarte a lui Emil Cioran

Onor statul român, cocoşat de austeritate, şi-a întors
buzunarele pe dos, a ridicat din umeri a neputinţă şi s-a pleoştit
în poziţia “ghiocel”: n-are bani de adus acasă frânturile din viaţa
lui Emil Cioran.

Evaluate en gros ar fi fost sub o sută de mii de euro. Afurisit
judecând, având în vedere caracterul lor de raritate şi valoarea
intrinsecă, suma nu era cine ştie ce. Se duc atâţia bani din
puşculiţa naţională pe sinecuri pompoase şi mofturi colocviale,
încât nevolnicia în găsirea acestei sume este, în fapt, curată
micime.

publicitate

Ministerul Culturii s-a făcut că nu ştie. Se pare că ştia.
Oricum, răspunsul său a fost în pur stil funcţionăresc, cu perfecţi
ochelari de cal: n-a fost sesizat de oportunitatea oferită prin
licitaţie, deci n-a făcut demersuri. Bine că nu s-a jelit, în
completare, cu “Supărat sunt Doamne, supărat…că n-am buget”.
Pentru Institutul Cultural Român, a fost mai simplu, s-a spălat
graţios pe mâini : n-are prerogative, dar pentru liniştirea
conştiinţei îl va tămâia pe ilustrul mort un an întreg, prin
seminarii în circuit. Deci, s-a achitat.

“Ţi se arată că există o comoară şi conştientizezi că nu ai
nicio şansă”, spunea Lucian Chişu, directorul Muzeului Nţional al
Literaturii Române. Şi nimeni n-ar fi înţeles mai bine furia
acrişoară din aceste vorbe ca “filosoful disperării”. Muzeul a
ştiut de licitaţie, a vrut, n-a putut. Pentru că este pendinte de
Primăria Capitalei. Iar responsabilii cu banii din primărie s-au
uitat cu spatele la cei de la muzeu. Că doar nişte hârţoage
îngălbenite ale lui Cioran n-au nicio atracţie în concurenţă cu
farmecul incomensurabil al unor borduri, “par egzamplu”.

Mai rea decât uitarea este indiferenţa. Mai rea decât sărăcia
sunt ignoranţa, ingratitudinea şi, judecând din perspectiva
statului, impotenţa instituţională. Cu filosoful singuratic din
Cartierul Latin, prima sa patrie a fost cam meschină. Are o modestă
casă memorială în Răşinari(i) copilăriei sale. Manuscriselor
licitate într-un hotel parizian le-ar fi stat bine şi firesc acolo,
întregind fericit spiritul locului. Dar cine mai plateşte, azi,
pentru bine şi firesc?

Nu suntem un loc binecuvântat cu densitate de genii pe metru
pătrat. În mintea celor care decid, de românii remarcabili trebuie
să se îngrijească cei din locurile pe unde pribegesc, patriile de
adopţie, nu ţara pe care o poartă în suflet. De centenarul lui
Cioran, am pierdut o bună ocazie de a arăta lumii obrazul subţire
al României (care, fatalmente, uneori cu cheltuială se ţine).

Şi brânciul suprem, aşa din vârful degetelor, ar fi ca acela
care va cumpăra manuscrisele (căci sunt şi particulari de pe aici
interesaţi) să le doneze statului român. Măcar de ar înţelege
stimabilul stat ceva din această ipotetică, e drept, situaţie. Dar
mă îndoiesc că este îndeajuns un ghiont elegant. Poate un
upercut.

Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info

Un comentariu »

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL

Lasă un comentariu