În urmă cu aproape 15 ani eram un puşti cu cerneală la gură. De
vină era vechiul meu stilou Parker, pe care
deseori, în timpul vreunei argumentaţii, îl rodeam agitat, de mi se
făceau buzele şi limba violet. “Domnuuu’, iar v-aţi murdărit de
cernealăăă”, mă mustrau amuzaţi elevii mei. Mulţi ani după ce l-am
pierdut într-o delegaţie la mama dracului, buricele degetelor încă
mi se încordau în vis pe grumazul lui delicat. Cu el am dat examene
şi am corectat primele lucrări, cu el am iscălit cele mai lungi
scrisori de dragoste, cu el am scris primele texte de presă,
înghesuite pe un dos de pagină refolosită.
Lumea aceea a dispărut de mult. Azi, când scriu acest
ultim text pentru ziarul “pe print”, laptopul îmi
hârâie nevrotic, anunţându-mă că în curând se va duce şi el după
celelalte două de dinaintea lui într-un loc al obiectelor epuizate,
în care se va întâlni poate cu vechiul meu Parker şi în care va
ajunge în curând şi gândul pe hârtie.
publicitate
Amintindu-mi astăzi de începuturi, am încercat o uşoară
nostalgie, dar şi multă uşurare. Sunt unul dintre cei care au
susţinut că renunţarea la ediţiile tipărite şi concentrarea
resurselor pentru dezvoltarea variantelor online înseamnă, de fapt,
salvarea presei de la dispariţie. Oricât de ciudat ar suna
pentru unii, Internetul înseamnă, în acest moment, un mediu mult
mai curat decât piaţa printului. Am asistat la prea multe porcării
în ultimii ani ca să-mi iau acum o faţă cernită.
În ultimii ani, patronii şi managerii de presă au inundat piaţa
cu filme, cărţi, detergenţi, alifii minune, astfel încât
ziarele au devenit o simplă hârtie de împachetat.
Oamenilor li s-a creat impresia că informaţia pluteşte în aer, e
gratis, e un bun al întregului popor, că ea e inclusă în preţul
DVD-ului. Concurenţa a fost anihilată de nişte oameni fără vocaţie
şi fără viziune, care au gândit această afacere ca la piaţă (“Două
kile de cartofi cu ziarul, care mai vrei, neamule?…”) fără să-şi
pună problema că, în acest fel, diluează însăşi valoarea produsului
lor jurnalistic. Iar neamul a dat iama să ia ziarul, când de fapt
voia să ia cartofi, cărţi sau filme. Acesta este şi motivul pentru
care marile trusturi de presă străine ocolesc România: piaţa media
este prea viciată şi mintea consumatorului este prea bulversată de
“promoţiile” săptămânale ca să mai ştie ce să ceară la tarabă.
Chiar dacă nu e perfect, chiar dacă la colţ stau negustorii de
trafic la 2 dolari mia de unici, chiar dacă site-urile care fac
“integrare de conţinut” fură pe rupte, online-ul repune puţin
ordine în lucruri: dacă dai clic pe o ştire, cel puţin nu-ţi mai
apare Rahan. Un reportaj este un reportaj şi lumea îl citeşte dacă
este interesată, nu pentru că primeşte pentru asta vreun cadou.
Este şi acesta un fel de a-i reda jurnalistului demnitatea
pierdută la promoţie.
Am citit sau am auzit destule prostii prin presă în ultimele
două săptămâni despre “închiderea ziarului” sau despre “trecerea
lui pe net”. Unii au privit cu bucurie această “dispariţie”, alţii
ne-au plâns la căpătâi cu lacrimi de crocodil. Tuturor le mulţumim
pentru atenţie şi le promitem că o să-i batem în continuare. Nu pot
să-i uit pe colegii mei care, de prea multe ori renunţând la “viaţa
personală”, au tras ca ocnaşii în ultimele luni să ajungem
ziarul de calitate cu cel mai mare număr de cititori unici
din România.
Aţi văzut filmul “The Curious Case of Benjamin Button”, în care
personajul principal, întruchipat de Brad Pitt, se naşte bătrân şi
apoi, pe măsură ce trece timpul, întinereşte? În timp ce noi, în
România, ne lamentăm despre distribuţie, tabloidizare, lipsa de
interes a cititorilor şi, în general, despre soarta jurnalismului,
bocind la catafalcul unor iluzii, presa din toată lumea renunţă la
baston, investeşte în informaţie, în conţinut de calitate şi în noi
suporturi de comunicare. Acesta este drumul corect şi
gândul l-a ales de mult
pentru că a ales să trăiască.
PS. Domnul profesor Nicolae din comuna Dobra, judeţul
Dâmboviţa, este poate cel mai fidel cititor al ziarului
gândul. Abonat la ziar
încă de la primul număr, domnul Nicolae ne-a făcut deseori să ne
crape obrazul de ruşine, în lungi scrisori în care ne semnala
greşelile gramaticale care, din păcate, au devenit din ce în ce mai
frecvente în ultimii ani. Nu pot decât să sper că Internetul a
ajuns sau va ajunge în curând şi la cele câteva mii de abonaţi care
citeau gândul pe hârtie.
Cât despre pierdutul meu stilou Parker, trag nădejde că el a ajuns,
totuşi, în posesia unui om destoinic precum domnul
Nicolae.
Citeste primul stirile care conteaza, direct de pe telefonul tau mobil! m.gandul.info
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
Loading ...
