Nu există zi de sfânt mai hulită în România decât cea a
Sfântului Valentin, căruia i se reproşează că-i un venetic, adus
aici de negustorii din Apus ca să tulbure cu siropuri dulcege
minţile oamenilor şi să le scoată paralele din buzunare.
Indiferenţi la cei care aruncă în el cu vorbe grele, mii de
îndrăgostiţi sunt gata însă, în ziua cuvenită, să-i mângăie
vânătăile şi cucuiele cu inimi de pluş şi să îl îndulcească cu
bomboane de ciocolată. Orice ar zice unii şi alţii, nimeni nu poate
să îi conteste un merit acestui sfânt siropos: se pricepe de minune
să înveselească străzile. Umple restaurantele de flori, fete şi
băieţi, ca în filme, şi străzile de oameni cu trandafiri şi
pacheţele colorate în mâini. Şterge oboseala unei zilele de muncă
de pe chipul femeilor, le face zâmbetul să strălucească de gloss şi
le îndreaptă şuviţele rebele, cu placa, la coafor. Şi vindecă
aproape orice carenţă de memorie a bărbaţilor, care îşi aduc aminte
instant axiomele, teoremele şi corolarele uitatei ştiinţe a
galanteriei.

• Am mers anul trecut, de
Sfântul Valentin, într-un restaurant şi am tras cu ochiul la trei
băieţi şi trei fete, de la masa de lângă. Erau toţi foarte tineri,
băieţii fercheşi le turnau fetelor, cărora le aduseseră flori, apă
în pahar, cu gesturi cavalereşti şi sobre. Toţi se chinuiau să stea
pe scaune în poziţia indicată de codul bunelor maniere, cu spatele
drept, fără coate pe masă, mâncau şi sorbeau din pahare cu gesturi
stângace, dar măsurate, zâmbeau mult şi nu vorbeau aproape deloc.
Erau prea concentraţi să respecte regulile din timpul mesei ca să
vorbească şi era înduioşătoare tăcerea lor, în timp ce se străduiau
să recupereze câte ceva din ceea ce probabil că doar auziseră că
era eticheta cinelor dintre domni şi domniţe.

• Fireşte că puterea iubirii
nu stă în inimile uriaşe din baloane, în trandafirii cu cozi lungi
şi drepte ori în muţunachii de la magazin. Toată lumea ştie că stă
în gesturile mici, într-o pilotă trasă noaptea peste umărul celui
drag, în dimineţile în care unul se trezeşte cu zece minute mai
devreme să facă el cafeaua şi să-i dea celuilalt zece minute în
plus de somn, în generozitatea în care unul spune nu-i nimic când
celălalt a lovit maşina. Şi în siguranţa cu care zice “o să ne
descurcăm noi cumva” şi în cele mai grele zile. Dar acestea nu
dispar la foşnetul unui ambalaj de cadou, iar un astfel de foşnet
nu sună prea rău. Aşa că de ce să ne ambalăm?

Niciun comentariu »

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL

Lasă un comentariu