Criza deficitului public şi a datoriilor Greciei, care împing
economia elenă spre faliment, şi modul în care înţeleg ţările din
zona euro să ajute un stat membru aflat în mare dificultate sunt
avertismente extrem de serioase pentru întreaga Europă, îndeosebi
pentru România. După ce toţi partenerii Atenei din Euroland i-au
promis sprijin politic, când a venit vorba de bani poziţiile lor au
devenit puternic divergente. Vă ajutăm, dacă va fi nevoie, dar, mai
întâi, ajutaţi-vă singuri, le-au declarat grecilor miniştrii de
Finanţe din zona euro, reuniţi la începutul săptămânii, la
Bruxelles. Altfel spus, tăiaţi voi serios cheltuielile publice,
inclusiv cele cu salariile şi pensiile, şi creşteţi puternic
veniturile prin impozite şi taxe, iar dacă ne convingeţi că aţi
făcut tot ce depinde de voi, dar nu aţi reuşit să vă redresaţi, vom
veni în ajutorul vostru.
Deşi există teama de efectul de domino, dacă hemoragia
finanţelor publice elene nu va fi stopată rapid, partenerii Atenei
nu se grăbesc să bage mâna în buzunar. De ce? Unul dintre
răspunsuri a venit de la Berlin chiar în timpul reuniunii
Eurogrupului. Cum vom explica şomerilor germani că indemnizaţiile
lor nu vor creşte nici măcar cu o centimă, dacă grecii se pot
pensiona la 63 de ani?, întreba, în Welt am Sonntag, parlamentarul
creştin-democrat Michael Fuchs. El făcea aluzie la faptul că, în
mandatul precedent, guvernul Angelei Merkel a sporit vârsta de
pensionare de la 65 la 67 de ani, tocmai pentru a reduce deficitul
public până la limita fixată de Uniunea Europeană (sub 3% din PIB).
Grecia, în schimb, a făcut cheltuieli nesustenabile, fără să-i pese
că deficitul public o ia razna (12,7% din PIB în 2009). În asemenea
condiţii, nu poţi să ceri ajutor unor ţări care, în pofida
tensiunilor sociale pe care le creează ajustările financiare, fac
mari eforturi pentru a se reechilibra, în timp ce tu mimezi
reformele pentru că ies bugetarii în stradă.
Lecţia dată Greciei readuce în atenţia opiniei publice un lucru
extrem de important remarcat de laureatul la Premiul Nobel pentru
economie Paul Krugman, care ajunge însă la o concluzie infirmată de
realitate. Până la Keynes, spune el, economiştii clasici considerau
că anii de criză şi de scădere a salariilor sunt un fel de pedeapsă
pentru excesele din trecut, iar o asemenea concepţie era acceptată
de oameni, care ziceau: “Am păcătuit, îmi merit soarta”.
După Keynes, spune Krugman, o asemenea legătură s-a rupt şi,
lasă el să se înţeleagă, oamenii au început să creadă că pot greşi
fără să plătească ei, ci alţii sau chiar să nu plătească nimeni.
Or, atitudinea europenilor faţă de criza din Grecia arată clar că
ruperea de moralitate, de principii nu s-a produs şi că nu poţi să
te scalzi liniştit într-o mare de erori la gândul că va veni cineva
şi te va salva în caz de înec. În România, îngrijorător de puţini
politicieni gândesc economic. Dacă salariile din sectorul public şi
pensiile, care în trecut au fost majorate în exces, trebuie acum
readuse la cât ne ţine plapuma, se datoreşte tocmai faptului că la
noi totul se politizează. Iar dacă nu se va conştientiza un
asemenea handicap, românii vor plăti mult mai scump decât grecii
greşelile celor care îi conduc. Pentru că una e să ai în buzunar
euro şi alta e să ai lei.
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
Loading ...
