Munca este, de departe, cea mai proastă invenţie a omului. Deşi
avem de-a face aici cu o axiomă, vreau totuşi să aduc şi două
argumente. Primul – din dicţionarul explicativ. Iată ce zice
cărţulia după bla-bla-urile cu “activitate conştientă specifică
omului”, definiţie pe care e bine să o privim cu rezervă. Zice aşa:
că munca e (evident) tortură, caznă, (pur şi simplu) durere,
suferinţă şi (cu siguranţă) chin. Aceste sinonime aflate la temelia
cuvântului au cam fost uitate. Strămoşii noştri ştiau a vorbi mult
mai bine ca noi, aveau proprietatea termenilor. Când spuneau ei că
Gheorghe a fost muncit, era clar că bietul Gheorghe a stat în
butuci, afumat cu ardei iute şi eventual şi-a luat şi nişte bice pe
spinare. Prin extensie, când un om apuca sapa, era limpede că el se
duce la muncă – adică la schingiuire. Din păcate, sensul a
degenarat – din fericire, instituţiile bugetare din zilele noastre
se străduiesc, depunând eforturi materiale fabuloase, să repună
munca în drepturile ei originare. Şi aici vin cu al doilea
argument, care este lista despăgubirilor acordate de primării,
consilii judeţene etc. personalului propriu care suferă munci, sub
formă de sporuri, norme, indemnizaţii, ajutoare şi (excelentă
sinteză a fenomenului) “sume”.
Pentru a compensa efectele devastatoare produse de muncă asupra
omului, bugetarii şi-au împărţit un sfert de miliard de euro. Cele
peste 200 de motive de spor, normă şamd sunt tot atâtea semnale de
alarmă că munca e pentru tractoare, că dacă era bună ar fi luat-o
miliardarii, că ăla e om care îngheaţă muncind şi transpiră
mâncând. Şi-au tras, deci, sporuri pentru muncă în aer, pe apă şi
în imersiune, pentru îngrijirea cailor/câinilor, pentru relaţii cu
animalul numit “public”, spor de zâmbet, de zoo, de xerox, spor de
confidenţialitate (de parcă puşcăria nu era la fel de motivantă),
de cifru – ca să nu-l uiţi, de încordare psihică, de capătul lumii
- numit “de frontieră”, spor de cantină (adică te plătesc să
mănânci) dar şi indemnizaţie de hrană caldă, normă de medicamente
(te junghie, nu te junghie – le iei), ajutor de căsătorie
(ajutor?!), indemnizaţie pentru ziua de naştere – căci ce e mai
frumos decât să te naşti în zi de salariu. De fapt, e clar ce e. E
sporul de refacere după concediul de odihnă, care ar merita clar un
Nobel pentru ceva. Acesta este visul tainic a miliarde de lefegii
care n-au cutezat niciodată să lupte sindical pentru el, fiind mult
prea intim. Şi iată că cine ştie ce dracu de primărie sau
inspectorat judeţean din România a reuşit să-i dea viaţă în
contractul colectiv de muncă.
E! Vă imaginaţi acum un angajat la patron trântind pe masa
boss-ului cererea de spor de refacere după concediul de refacere?
Prin august anu’ trecut, când bătea un faliment prin economie de
ridica şomajul cu 0,3% pe lună. Sau prin ianuarie anu’ ăsta, când
650.000 de şomeri zburaseră din privat şi mai puţin de 100.000 – de
la stat. Şi iată cum lupta dreaptă a bugetarului pentru vindecarea
de muncă este curmată de invidie şi de partea rea din contribuabil,
cum spune doctorul Oprescu. Îţi vine să zici: ia mai daţi şi voi
faliment, cu primăria, cu judeţul, cu bugetul vostru cu tot. Şi-aşa
e de mirare că nu ne-am dus după Grecia, nu ne faceţi să ne pară şi
rău că nu ne-am dus.
Niciun comentariu până acum.
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URL
Loading ...
